Săptămâna aceasta, în timp ce pregăteam acest Daily Briefing, am plecat de la o știre care părea simplă: Europa și Statele Unite trag frâna la unele reguli de raportare. Pentru mulți oameni din companii, vestea poate suna ca o ușurare. Mai puține formulare, mai puține cerințe, mai puține tabele completate în grabă, la final de trimestru, când oricum toată lumea are deja prea mult de lucru.
Doar că, după ce am citit mai multe surse, mi-a rămas în cap altă întrebare: ce se întâmplă dacă ai scăpat de raport, dar nu ai scăpat de omul care te întreabă? Nu vine neapărat de la stat. Poate vine de la un client mare, de la banca unde compania ta vrea o linie de credit, de la grupul internațional care îți cere cifre pentru propriul raport sau de la un partener care vrea să știe dacă poate intra cu tine într-un contract pe trei ani.
Întrebarea nu sună ca într-o conferință despre sustenabilitate. Sună mult mai sec. Câtă energie consumă produsul tău? De unde vine materia primă? Ce furnizori ai? Câte accidente de muncă ai avut? Cât de expusă este fabrica la secetă, inundații sau întreruperi de curent? Cine verifică cifrele? Și, poate cea mai grea întrebare: poți dovedi?
Aici începe de fapt subiectul. Nu în politică, nu în morală și nu în disputa dintre cei care cred și cei care nu cred în schimbările climatice. Subiectul începe în viața normală a unei companii, acolo unde cineva primește un e-mail și trebuie să răspundă cu date, nu cu intenții.
Reuters scrie că Europa și Statele Unite merg acum în direcții mai prudente față de raportarea obligatorie. În Europa, aria companiilor vizate se reduce puternic. Consiliul Uniunii Europene arată că obligația de raportare rămâne pentru companiile cu peste 1.000 de angajați și peste 450 de milioane de euro cifră de afaceri netă anuală. Parlamentul European a comunicat aceeași direcție: mai puține companii intră direct sub reguli, iar firmele mai mici ar trebui protejate de transferul unor cerințe prea grele din partea companiilor mari.
În Statele Unite, autoritatea bursieră americană a propus pe 29 mai 2026 retragerea completă a regulilor federale privind raportarea climatică. Argumentul instituției este că regulile au depășit cadrul legal al autorității și ar aduce costuri care nu sunt justificate de informațiile oferite investitorilor. Poți fi de acord cu această poziție sau o poți critica. Dar pentru o companie, întrebarea practică este alta: dacă legea cere mai puțin, piața va cere și ea mai puțin?
Răspunsul nu pare să fie atât de confortabil. Un studiu osapiens arată că 90% dintre companiile scoase din aria directă a raportării europene spun că vor continua sau chiar vor extinde raportarea. Nu pentru că le plac rapoartele. Nu pentru că oamenii din companii nu au altceva de făcut. Ci pentru că aceste date sunt cerute în discuții cu clienți, bănci, investitori, furnizori și grupuri internaționale.
Asta schimbă felul în care ar trebui să privești subiectul. Dacă lucrezi în financiar, nu te ajută prea mult să spui „nu mai suntem obligați”. Te va ajuta să știi ce date se cer pentru credit, cine le are și cât de repede pot fi puse cap la cap. Dacă lucrezi în achiziții, nu te ajută să spui „asta e treaba colegilor de la sustenabilitate”. Te va ajuta să știi care furnizori pot crea probleme când clientul final cere dovada. Dacă lucrezi în operațiuni, nu te ajută să spui „nu e tema mea”. Te va ajuta să știi cât consumă linia de producție, unde se pierd bani și ce se întâmplă dacă prețul energiei se mișcă din nou.
Iar dacă ești în comunicare, lucrurile devin și mai sensibile. Poți scrie frumos despre companie, dar un text bun poate fi distrus de un tabel prost. În lumea de azi, o afirmație care nu se poate verifica nu mai este doar o frază slabă. Poate deveni risc de imagine, risc comercial sau risc juridic. Nu pentru că fiecare cititor este expert, ci pentru că tot mai mulți cititori pot compara rapid ce spui tu cu ce apare în alte documente.
Alege un singur procent din business-ul tău și discuția devine imediat concretă. Cât din vânzări vine de la primii trei clienți? Cât din costuri vine din energie? Cât din marfă vine de la furnizori pe care nu îi cunoști direct? Cât din profit depinde de un singur contract, de o singură fabrică sau de o singură rută de transport?
Dacă 40% din veniturile companiei tale vin de la un client mare, nu mai contează prea mult dacă firma ta este sau nu obligată de lege să publice un raport. Contează ce îți cere clientul ca să rămâi în lanțul lui de furnizori. Iar clientul poate cere date chiar și atunci când statul nu le cere.
Aici mulți se încurcă. Confundă lipsa unei obligații cu lipsa unei presiuni. Dar business-ul nu funcționează doar prin legi. Funcționează prin contracte, prețuri, riscuri, termene, audituri, finanțări și frica foarte practică de a nu pierde un client. Poți să nu fii convins de limbajul sustenabilității. Poți să nu îți placă felul în care a fost împins subiectul în ultimii ani. Poți să crezi că unele reguli au fost prost scrise, prea stufoase sau prea scumpe. Multe companii exact asta au spus. Și nu este o critică lipsită de temei.
Dar chiar și atunci rămâne o realitate greu de evitat: cine îți dă bani, cine îți cumpără produsul sau cine îți pune numele pe lista de furnizori poate cere date. Nu ca să te educe. Nu ca să te convingă. Ci ca să își reducă propriul risc.
Mai este un detaliu care face povestea și mai incomodă. Investitorii nu mai citesc rapoartele doar cu ochiul liber. PwC arată, pe baza Global Investor Survey 2025, că 62% dintre investitori folosesc deja inteligența artificială pentru a analiza raportări corporative și transcrieri ale discuțiilor cu investitorii. Asta înseamnă că datele slabe nu mai stau ascunse într-un document lung. Pot fi citite, comparate și puse lângă alte surse mult mai repede decât înainte.
Nici raportarea voluntară nu pare să se oprească. CDP, platforma globală prin care companiile, orașele și alte organizații raportează informații de mediu, spune că peste 23.100 de companii, orașe, state și regiuni au raportat informații în 2025. Reuters notează că numărul celor care au raportat voluntar prin CDP a crescut ușor față de 2024, chiar după ce au apărut schimbările privind regulile europene.
Asta nu înseamnă că fiecare companie trebuie să se transforme peste noapte într-o fabrică de rapoarte. Ar fi absurd și, în multe cazuri, ar consuma bani și oameni fără rost. Înseamnă altceva, mai simplu și mai greu: trebuie să știi ce poți dovedi. Nu ce promiți, nu ce ai vrea să fie adevărat, nu ce scrie în prezentarea de companie. Ce poți dovedi.
Poate că în următorii ani unele reguli vor fi întărite din nou. Poate că altele vor fi tăiate. Poate că Europa va simplifica și mai mult. Poate că Statele Unite vor merge în altă direcție. Politica se mișcă, uneori brusc. Dar întrebarea din piață rămâne: cât consumi, de unde cumperi, cât pierzi, ce risc ai, cine răspunde și cum dovedești?
Dacă lucrezi într-o companie și vrei să crești, aici merită să fii atent. Nu trebuie să devii specialist în toate regulile. Nu trebuie să vorbești în acronime. Nu trebuie să repeți cuvinte mari. Dar trebuie să înțelegi un lucru: în tot mai multe companii, datele despre energie, oameni, furnizori și risc nu mai sunt o anexă la final de an. Sunt parte din felul în care se câștigă sau se pierde încrederea.
Iar încrederea, în business, rareori se mai acordă doar pe vorbe. Poate ai scăpat de raport. Dar dacă mâine vine întrebarea, cine din compania ta știe să răspundă?
Ambasada Sustenabilității
