Am citit un formular completat de o companie înaintea unei discuții cu noi. Decizia era „în mare parte” clară, dar datele, bugetele și furnizorii erau încă „parțial”. Nu era un eșec. Era fotografia foarte obișnuită a unei companii care încearcă să mute subiectul din prezentare în risc, din intenție în procedură, din „avem pe cineva care se ocupă” în „știm exact unde ne poate lovi problema”.
Mi-am adus aminte de acest formular când am citit un studiu nou publicat pe SSRN, semnat de Carsten Gerner-Beuerle, Suren Gomtsian și Edmund Schuster. Studiul analizează ce s-a întâmplat după ce Franța a adoptat, în 2017, legea privind datoria de vigilență a companiilor mari. Rezultatul pare, la prima vedere, pe dos: firmele vizate de lege nu au arătat mai bine în ratingurile ESG — adică scorurile care notează companiile pe mediu, social și guvernanță. Au arătat mai rău.
Știrea care merită ținută minte
Legea franceză cere marilor companii să identifice și să trateze riscurile serioase legate de drepturile omului, sănătate, siguranță și mediu, nu doar în propriile operațiuni, ci și în subsidiare și în lanțurile de furnizori. Nu vorbim doar despre un raport frumos pus pe site. Legea poate duce la acțiuni în instanță dacă o companie nu își face planul de vigilență sau dacă planul nu tratează riscurile suficient de serios.
Autorii studiului au analizat companii listate din Franța, pe o perioadă lungă, folosind scoruri de la doi furnizori mari de ratinguri ESG, LSEG și S&P Global. Concluzia publicată și de European Corporate Governance Institute este că legea a fost asociată cu scăderi semnificative în scorurile sociale și de mediu, mai ales în zonele unde riscul juridic a devenit mai clar.
Un detaliu contează mult: scorul de guvernanță nu a fost afectat în același fel. Asta are logică, pentru că legea franceză nu vizează guvernanța în general, ci riscurile care pot produce prejudicii concrete: muncă, sănătate, siguranță, mediu, furnizori, comunități. Cu alte cuvinte, ratingul a scăzut exact acolo unde legea a mutat reflectorul.
De ce poate cădea nota când vezi mai bine riscul
În multe companii, ratingul funcționează ca o notă la școală. Când nota crește, lumea respiră ușurată. Când nota scade, începe panica: cine a greșit, ce nu am raportat, ce va spune grupul, ce va spune banca, ce va spune clientul?
Dar studiul francez arată o altă posibilitate. Uneori, nota mai slabă nu înseamnă că firma s-a stricat peste noapte. Poate însemna că firma a început să descrie mai exact riscurile pe care înainte le împacheta mai frumos sau le vedea mai vag.
Aici este miza de business. Când o companie urmărește doar ratingul, poate învăța să răspundă la metodologie. Știe ce indicatori se cer, ce formulări sună bine, ce politici trebuie bifate, ce tabele trebuie completate. Când apare riscul juridic, întrebarea se schimbă. Nu mai este doar „cum obținem un scor mai bun?”, ci „ce risc putem explica, controla și apăra dacă ajunge în fața unui client, a unei bănci sau a unui judecător?”.
Studiul estimează că scorul ESG de ansamblu a fost, în medie, cu aproximativ 12–16% mai mic pentru companiile aflate sub incidența legii franceze, în comparație cu firmele care nu intrau în sfera ei. Este genul de cifră care poate speria un comitet de management. Dar tocmai de aceea merită citită corect: nu ca verdict simplu, ci ca semnal că ratingul și riscul real nu sunt același lucru.
Franța nu mai este doar Franța
Cazul francez contează și pentru că Europa se uită în aceeași direcție. Uniunea Europeană are deja o directivă privind verificarea riscurilor de sustenabilitate în companii și lanțuri globale de valoare. Nu este o discuție doar pentru avocați sau pentru departamentele de raportare. Este o schimbare care intră în achiziții, contracte, furnizori, bugete, operațiuni și decizii de management.
Este corect să spunem și cealaltă parte. Companiile au criticat aceste reguli pentru costuri, birocrație și risc de dezavantaj competitiv. Reuters a relatat că opoziția unor grupuri de business a fost puternică tocmai pentru că regulile cer verificări în lanțurile de aprovizionare și pot aduce sancțiuni. Această critică nu trebuie tratată ca rea-credință. Pentru multe companii, mai ales cele cu lanțuri lungi de furnizori, costul de implementare chiar este real.
Dar nici alternativa nu este gratuită. Dacă o companie nu știe ce se întâmplă la furnizorii importanți, dacă nu poate explica riscurile de muncă, siguranță sau mediu, dacă descoperă problema abia după un incident, costul se mută în altă parte: contracte pierdute, finanțare mai scumpă, litigii, presiune publică sau blocaje operaționale. În economie, riscul ignorat nu dispare. De obicei, se întoarce într-o formă mai scumpă.
TotalEnergies arată unde se duce discuția
Un exemplu recent face cazul francez și mai interesant. La final de iunie 2026, o instanță din Paris a decis că TotalEnergies trebuie să raporteze mai clar riscurile climatice legate de emisiile generate de folosirea produselor sale, în baza aceleiași legi franceze a vigilenței. Instanța nu a obligat compania să oprească proiecte petroliere și nici nu i-a impus ținte de reducere a producției. A cerut, în schimb, o descriere mai clară a riscurilor și a măsurilor de reducere.
Asta păstrează subiectul într-o zonă mai serioasă decât tabăra „pro” sau „contra” sustenabilitate. Nu vorbim despre a forța toate companiile să arate la fel. Vorbim despre capacitatea unei companii de a spune, cu probe, ce riscuri produce modelul ei de afaceri, ce riscuri controlează și ce riscuri nu poate pretinde că nu vede.
În paralel, Europa începe să reglementeze și piața ratingurilor ESG. Regulamentul european privind ratingurile ESG urmărește mai multă transparență privind metodele, sursele de date și conflictele de interese ale furnizorilor de rating. Semnalul este simplu: nici companiile, nici investitorii nu mai pot trata scorurile ca pe niște cutii negre care dau note fără explicații.
Ce contează pentru tine
Dacă lucrezi într-o companie, nu trebuie să fii director financiar ca să folosești ideea asta. Data viitoare când vezi un scor ESG, nu te opri la notă. Întreabă ce măsoară, ce nu măsoară, ce date stau în spate și ce risc real poate rămâne în afara scorului.
Dacă ești în achiziții, întrebarea devine: ce știi despre furnizorii care îți pot opri contractul sau îți pot aduce un scandal? Dacă ești în financiar, întrebarea devine: unde poate apărea costul — litigii, asigurări, finanțare, pierdere de client? Dacă ești în comunicare, întrebarea devine: poți susține public ce spui intern sau doar ai o formulare frumoasă? Dacă vrei să ajungi manager, întrebarea bună nu este „cum sună mai bine?”, ci „ce risc vedem înainte să ne lovească?”.
Asta este lecția incomodă a legii franceze. Un rating bun poate liniști o sală. O hartă bună a riscurilor poate salva o decizie. Cele două nu sunt același lucru.
În următorii ani, companiile vor încerca în continuare să arate bine. Este normal. Dar cele mai mature vor accepta și momentele în care arată mai prost, pentru că au ales să spună mai clar ce se întâmplă în business-ul lor. Iar într-o economie în care toată lumea vrea note bune, prima companie care își suportă nota mai slabă poate fi, paradoxal, cea care a început să vadă mai departe.
Ambasada Sustenabilității
