Într-o ședință de investiții, o fabrică poate avea un răspuns foarte bun la întrebarea „cum captăm dioxidul de carbon?” și niciun răspuns la întrebarea următoare: „unde îl trimitem?”.
O instalație de captare fără acces garantat la transport, fără contract cu un operator de stocare și fără autorizațiile necesare nu este încă o soluție de reducere a emisiilor. Este un activ scump, dependent de o infrastructură care, în cea mai mare parte a Europei, nu există.
Aceasta este problema pe care Comisia Europeană încearcă acum să o trateze ca pe o problemă de piață, nu doar de tehnologie.
Industria cere conducte, autorizații și contracte
Pe 29 iunie, comisarul european Wopke Hoekstra a adus la aceeași masă companii din industria grea, operatori de infrastructură și transport, autorități, sindicate și organizații ale societății civile. Potrivit anunțului publicat de Comisia Europeană, mesajul întâlnirii a fost relativ simplu: captarea și stocarea carbonului nu pot crește fără coordonarea întregului lanț.
Participanții au cerut investiții în infrastructura de transport și stocare, autorizații mai rapide și mai previzibile, cooperare între state, acces deschis la rețele și mai multă transparență privind capacitățile disponibile. Comisia pregătește până la sfârșitul anului 2026 noi măsuri pentru transportul dioxidului de carbon și pentru formarea unei piețe europene integrate.
Citit separat, comunicatul transmite imaginea unei industrii care accelerează. Datele publicate chiar de Comisie arată însă că Europa încearcă să construiască infrastructura aproape în același timp cu proiectele care vor depinde de ea.
Ținta există. Piața încă nu
Prin Actul privind industria cu zero emisii nete, Uniunea Europeană a stabilit pentru 2030 o capacitate anuală de injectare în formațiuni geologice de cel puțin 50 de milioane de tone de CO₂. Cei 44 de producători europeni de petrol și gaze desemnați de Comisie sunt obligați să contribuie la dezvoltarea acestei capacități.
La sfârșitul lunii martie 2026, numai trei situri de stocare din Uniunea Europeană aveau autorizații: Greensand în Danemarca, Prinos în Grecia și Porthos în Țările de Jos. Capacitatea lor anuală estimată ajungea împreună la 3,54 milioane de tone, puțin peste 7% din ținta pentru 2030.
Alte proiecte care depuseseră cereri de autorizare ar putea adăuga aproximativ 15,6 milioane de tone pe an. Iar proiectele menționate în planurile companiilor obligate ar putea ajunge, în cel mai bun caz, la 29 de milioane de tone.
Problema este că numai 16 dintre cele 44 de companii au confirmat în planurile depuse volumul de injectare care le-a fost atribuit. Doar 25 au prezentat mijloacele și etapele prin care intenționează să ajungă acolo. Aceste cifre apar în primul raport al Comisiei privind progresul către ținta europeană de stocare.
Comisia consideră că ținta rămâne realizabilă, dar pune o condiție importantă: proiectele trebuie autorizate și construite suficient de repede. Cu alte cuvinte, Europa nu duce lipsă de intenții. Duce lipsă de capacitate operațională, contracte și termene care pot fi introduse într-un calcul de investiție.
CO₂ devine o problemă de infrastructură
Captarea și stocarea carbonului, cunoscută prin acronimul CCS, este prezentată frecvent ca o tehnologie instalată la poarta fabricii. În realitate, instalația de captare este doar primul element al unui lanț.
Dioxidul de carbon trebuie comprimat, încadrat în standarde de puritate, transportat prin conducte, nave, trenuri sau camioane și injectat într-un sit autorizat. Contractele trebuie să stabilească tarifele, volumele, răspunderea pentru întârzieri și cine suportă costurile sau riscul unei eventuale scurgeri.
Strategia europeană pentru managementul carbonului industrial estimează că rețeaua necesară până în 2030 ar putea ajunge la 7.300 de kilometri de conducte și rute maritime, cu investiții de până la 12,2 miliarde de euro. Dezvoltarea siturilor de stocare pentru ținta inițială ar mai necesita aproximativ 3 miliarde de euro.
La acestea se adaugă instalațiile fabricilor. Comisia estimează costuri de captare cuprinse între 13 și 103 euro pentru fiecare tonă de CO₂, în funcție de industrie, tehnologie și concentrația gazului. Captarea consumă și energie suplimentară, ceea ce poate modifica atât costul proiectului, cât și necesarul de electricitate al amplasamentului.
În acest context, decizia nu se reduce la comparația dintre prețul unei instalații și prețul certificatelor de emisii. Compania trebuie să calculeze costul întregului traseu și riscul ca una dintre verigi să nu fie disponibilă când fabrica este pregătită.
România are mai mult de captat decât de stocat
Pentru România, fotografia analizată de Comisie arată deja un posibil dezechilibru.
Datele raportate pentru proiectele cu orizont 2030 indicau un sit de stocare cu o capacitate totală estimată la 10 milioane de tone și o capacitate anuală de injectare de aproximativ 600.000 de tone. În același timp, proiectele românești de captare ar putea ajunge la 1,8 milioane de tone pe an.
Asta înseamnă că, pe baza acestei fotografii, România ar putea avea de trei ori mai mult CO₂ captat decât poate injecta anual în proiectul raportat. Diferența ar trebui acoperită prin extinderea capacităților interne, prin transport către alte state sau prin amânarea unor proiecte de captare.
Cifrele nu reprezintă o prognoză definitivă, iar proiectele se pot modifica. Ele arată însă de ce nu este suficient ca o companie românească să găsească tehnologia și finanțarea pentru instalația proprie. Are nevoie de o rută fizică și contractuală până la un depozit, într-o piață în care majoritatea proiectelor sunt concentrate încă în jurul Mării Nordului.
Ce contează pentru tine
Dacă lucrezi într-o companie din ciment, rafinare, chimie, metalurgie sau alt sector cu emisii greu de eliminat, captarea carbonului nu ar trebui analizată ca o investiție izolată.
Un proiect credibil trebuie să includă costul pe tona efectiv transportată și stocată, nu doar costul captării. Trebuie să arate cine rezervă capacitatea de transport și injectare, când devine aceasta operațională, ce se întâmplă dacă infrastructura întârzie și câtă energie suplimentară va consuma fabrica.
La fel de importantă este piața produsului rezultat. Participanții la dialogul european au cerut inclusiv folosirea achizițiilor publice pentru a crea cerere pentru cimentul, oțelul și celelalte materiale cu emisii mai reduse. Fără clienți dispuși să recunoască diferența de cost și fără un preț suficient de mare al carbonului evitat, proiectele pot rămâne dependente de granturi și ajutoare publice.
Uniunea Europeană încearcă, practic, să creeze o nouă piață: piața serviciilor prin care CO₂ este preluat, transportat și depozitat. Pentru ca ea să funcționeze, are nevoie de infrastructură comună, tarife transparente, reguli tehnice și contracte suficient de sigure încât un director financiar să le poată introduce într-un plan de investiții.
Captarea este o problemă de inginerie. Transportul și stocarea sunt probleme de coordonare, contracte și capital.
Iar până când Europa va decide clar cine suportă riscul atunci când una dintre verigi întârzie, o parte din CO₂-ul pe care industria promite să-l capteze va continua să nu aibă adresă.
Ambasada Sustenabilității
