Într-o ședință de conducere, aprobarea unei politici poate dura câteva minute. Partea dificilă începe după vot: cine schimbă criteriile de achiziție, cine verifică furnizorii, cine oprește o relație riscantă și cine plătește pentru remedierea unui prejudiciu?
Când aceste răspunsuri lipsesc, compania poate avea o politică de due diligence — procesul prin care identifică, previne, reduce și remediază efectele negative — fără să aibă încă o capacitate reală de a o aplica.
Noul OECD Responsible Business Outlook 2026 măsoară tocmai această ruptură. Raportul analizează informațiile publicate de cele mai mari 10.000 de companii listate din lume, care reprezintă aproximativ 96% din capitalizarea bursieră globală. Concluzia este incomodă: angajamentele au devenit obișnuite, dar execuția rămâne mult în urmă.
Cifra trebuie citită corect
În analiza sa asupra raportului, profesorul Andreas Rasche a rezumat rezultatul astfel: 45% pentru politici și sisteme de management, 25% pentru identificarea efectelor și 20% pentru abordarea lor. Direcția interpretării este corectă, dar cifrele nu reprezintă trei grupuri simple de companii.
OECD a analizat mai multe practici din fiecare etapă și a calculat proporția medie a practicilor raportate. La nivel global, companiile declară aproximativ 45% dintre practicile urmărite în zona politicilor și a sistemelor de management, 25% dintre cele privind identificarea, urmărirea și raportarea efectelor și aproximativ 20% dintre măsurile de prevenire, reducere și remediere.
Cu alte cuvinte, raportul nu spune că exact 45% dintre companii au politici, iar exact 20% acționează. Spune că arhitectura formală este de peste două ori mai dezvoltată decât partea care ar trebui să schimbe efectiv operațiunile.
Există și o limitare importantă: OECD măsoară informațiile publicate de companii, nu efectuează un audit al fiecărei organizații. Unele firme pot face mai mult decât raportează, în timp ce altele pot publica proceduri care funcționează slab. Raportul descrie, așadar, maturitatea practicilor declarate și nu dovedește direct cât de mult s-au redus efectele negative.
Tocmai de aceea, distanța reală dintre angajament și rezultat poate fi chiar mai mare. O măsură implementată nu este automat un rezultat, iar un audit realizat nu demonstrează singur că riscul a scăzut.
Europa raportează mai mult, dar nu închide bucla
Companiile europene au cea mai ridicată acoperire a practicilor analizate: aproximativ 70% în zona politicilor și sistemelor, 40% în identificarea efectelor și 30% în prevenire, reducere și remediere. Europa este înaintea celorlalte regiuni, însă diferența dintre sistem și execuție rămâne foarte mare.
Acest lucru poate însemna că firmele europene au devenit mai bune la identificarea și raportarea problemelor înainte să dezvolte toate mecanismele necesare pentru a le rezolva. Poate însemna și că reglementarea a accelerat guvernanța mai repede decât operațiunile.
În ambele cazuri, problema nu este lipsa unui departament sau a unei politici. Problema este trecerea de la responsabilitatea declarată la o decizie care schimbă un contract, un furnizor, un produs, un termen de livrare sau un buget.
Furnizorul primește codul. Compania nu verifică riscul
Diferența devine foarte vizibilă în achiziții. Aproape jumătate dintre companiile analizate spun că folosesc criterii sociale sau de mediu pentru selectarea furnizorilor, dar mai puțin de 20% declară că evaluează efectiv riscurile furnizorilor după aceste criterii.
Un cod de conduită trimis împreună cu un contract nu este același lucru cu o analiză de risc. Furnizorul poate semna documentul, iar compania poate bifa existența politicii, fără să știe unde sunt lucrătorii vulnerabili, ce subcontractori sunt folosiți sau în ce etapă a lanțului apare riscul.
Doar 7% dintre companiile analizate declară că integrează politica socială pentru lanțul de aprovizionare în practicile de cumpărare. Asta înseamnă că, în majoritatea cazurilor, obiectivele de sustenabilitate nu au ajuns încă în criteriile, stimulentele și deciziile zilnice ale funcției de achiziții.
Situația este și mai slabă când apare un prejudiciu. La nivel global, 17% dintre companii raportează un mecanism formal de sesizare privind drepturile omului, iar numai 10% își asumă public remedierea efectelor produse sau la care au contribuit.
Acesta este punctul în care due diligence încetează să mai fie raportare. Remedierea cere responsabilitate clară, acces la informații, bani, autoritate și uneori acceptarea faptului că o problemă trebuie făcută vizibilă înainte să poată fi rezolvată.
Legea poate forța întrebarea, nu poate construi singură răspunsul
Raportul arată că 84% dintre statele membre OECD au introdus forme de reglementare care cer raportarea sau realizarea unor procese de due diligence. OECD recomandă ca aceste reguli să urmărească rezultate, să susțină implicarea părților afectate și să includă mecanisme reale de remediere.
Andreas Rasche vede în aceste rezultate un argument pentru o Directivă europeană privind diligența necesară în materie de sustenabilitate — cunoscută drept CSDDD — suficient de puternică și cu o acoperire mai largă. Argumentul este ușor de înțeles: dacă piața recompensează mai ales existența politicii, obligația legală poate muta atenția către identificarea și reducerea efectelor.
Uniunea Europeană a ales însă o aplicare mult mai restrânsă. După modificările adoptate în 2026, directiva va acoperi în principal companiile europene cu cel puțin 5.000 de angajați și o cifră de afaceri netă mondială de minimum 1,5 miliarde de euro. Statele membre trebuie să transpună regulile până în iulie 2028, iar companiile vor începe să le aplice din iulie 2029.
Pragul legal nu este însă și pragul economic. O companie care nu intră direct sub incidența directivei poate primi cerințe de la clienți mari, finanțatori, asigurători sau autorități contractante. În același timp, legislația actualizată încearcă să limiteze solicitările disproporționate adresate firmelor mai mici și permite prioritizarea zonelor unde efectele sunt cele mai probabile și mai grave.
Reglementarea poate obliga conducerea să pună întrebările corecte. Nu poate crea automat datele despre furnizori, competențele echipei, bugetul de remediere sau autoritatea necesară pentru a schimba o decizie comercială.
Ce contează pentru tine
Pentru conducerea companiei, întrebarea utilă nu este dacă politica a fost aprobată, ci ce decizie a schimbat. Ce furnizor a fost evaluat diferit, ce risc a primit un responsabil, ce investiție a fost aprobată și ce problemă a fost prevenită sau remediată?
Pentru achiziții și operațiuni, un proces matur nu înseamnă să trimiți același chestionar tuturor furnizorilor. Înseamnă să identifici segmentele unde severitatea și probabilitatea riscurilor sunt mai mari, să verifici informațiile relevante și să adaptezi contractele, controalele și sprijinul oferit furnizorilor.
Pentru directorul financiar, due diligence devine real când are costuri și resurse vizibile. Evaluarea furnizorilor, trasabilitatea, controalele, instruirea și remedierea nu pot funcționa doar din bugetul de raportare. Dacă nu există bani și responsabilitate operațională, politica rămâne o promisiune făcută de o funcție care nu controlează decizia.
Raportul OECD nu demonstrează că firmele nu fac nimic. Demonstrează ceva mai util: companiile pot măsura și comunica mult mai bine existența sistemului decât rezultatul produs de acesta.
Când primul incident real din lanțul de aprovizionare va ajunge în ședința de conducere, compania va descoperi dacă are due diligence sau doar documentația lui.
Ambasada Sustenabilității
