Un studiu recent publicat de World Business Council for Sustainable Development (WBCSD) a stârnit reacții puternice în rândul specialiștilor în sustenabilitate. Documentul, intitulat „A Review of the Link Between Sustainability Performance and Company Valuation”, își propune să răspundă unei întrebări pe care mulți lideri de companii o pun deschis sau în ședințe închise:
Este sustenabilitatea, în mod real, recunoscută și răsplătită de piețele financiare?
Raportul analizează peste 60 de studii academice și de business și este prezentat ca o sinteză matură, pragmatică, gândită pentru directori executivi, consilii de administrație și directori financiari. Concluzia oficială este prudent optimistă: piețele financiare încep să recunoască valoarea sustenabilității, chiar dacă lent, incomplet și inegal
Problema nu este însă ce afirmă studiul, ci ce lasă să se înțeleagă – și ce riscă să legitimeze dacă este citit superficial.
Concluzia centrală a raportului: o promisiune prudentă, dar ambiguă
Autorii studiului sunt surprinzător de sinceri într-un punct-cheie:
nu există, în acest moment, o dovadă clară și universal valabilă că performanța în sustenabilitate duce automat la o evaluare financiară mai bună a companiilor.
Motivele sunt bine cunoscute și greu de contestat:
multe efecte negative asupra mediului și societății nu sunt „taxate” financiar (poluarea aerului, a apei, emisiile de carbon);
impactul climatic se manifestă pe termen lung, iar în calculele financiare viitorul îndepărtat contează tot mai puțin;
investițiile sunt, în mare parte, evaluate după rezultate pe termen scurt;
datele despre sustenabilitate sunt încă greu de comparat și nu întotdeauna credibile.
Și totuși, imediat după această recunoaștere, raportul adaugă un mesaj liniștitor: există semne că piețele financiare încep să țină cont de sustenabilitate – de exemplu prin costuri de finanțare ușor mai mici pentru unele companii sau printr-un interes crescut al investitorilor.
Această dublă afirmație – „nu putem demonstra clar legătura, dar totuși lucrurile se mișcă în direcția bună” – este exact punctul în care apar criticile.
Prima critică majoră: piața nu este societatea
Într-o analiză publicată pe platforma Real Economy Progress, Lisa Sachs formulează o observație esențială, dar adesea ignorată:
Piețele financiare evaluează valoarea pentru acționari, nu valoarea pentru societate.
Cu alte cuvinte, faptul că efectele negative asupra mediului sau comunităților nu se regăsesc în prețul acțiunilor nu este o „defecțiune temporară” a pieței. Este modul în care sistemul funcționează.
Atât timp cât poluarea, distrugerea ecosistemelor sau riscurile climatice nu afectează direct profitul pe termen scurt, ele rămân invizibile pentru multe decizii financiare. Din această perspectivă, încercarea de a demonstra valoarea sustenabilității doar prin reacția piețelor financiare devine o capcană logică.
Dacă piețele ar reflecta perfect realitatea economică și socială, multe industrii profund dăunătoare ar fi fost penalizate de mult timp. Nu au fost.
A doua critică: un raport care se contrazice singur
Aceeași tensiune este exprimată mult mai direct de Ken Pucker, profesor la Tufts University și una dintre cele mai respectate voci din domeniul afacerilor sustenabile.
Pucker descrie raportul WBCSD ca fiind confuz în mesaj, aproape contradictoriu. Pe de o parte, autorii recunosc clar:
că multe probleme de mediu nu sunt reflectate corect în evaluările financiare;
că piețele nu iau în calcul, în mod consecvent, riscurile climatice;
că nu există o legătură simplă între expunerea la riscuri climatice și costul de finanțare al companiilor.
Pe de altă parte, raportul citează studii și sondaje care vorbesc despre creșteri consistente ale profitabilității pentru companiile cu strategii de sustenabilitate bine integrate.
Problema, spune Pucker, nu este că aceste exemple ar fi false. Ci că ele sunt amestecate fără o delimitare clară între:
beneficiile interne pentru management (eficiență, control al riscurilor, reputație), și
recunoașterea reală, sistemică, de către piețele financiare.
A le confunda pe cele două înseamnă a crea o poveste mai coerentă decât permite realitatea.
Confuzia de fond: ce înțelegem, de fapt, prin „valoare”
Dincolo de controverse, raportul WBCSD scoate la lumină o problemă mai profundă a discursului despre sustenabilitate:
obsesia de a demonstra că sustenabilitatea „se vede” deja în prețurile de piață.
Pentru un consiliu de administrație sau un director financiar, întrebarea cu adevărat relevantă nu este:
„Ne recompensează deja piețele pentru sustenabilitate?”
Ci una mult mai incomodă:
„Ce riscuri acumulăm dacă așteptăm ca piețele să reacționeze înaintea noastră?”
Raportul recunoaște acest lucru, aproape pe margine, atunci când afirmă că a nu face nimic este, în sine, o decizie riscantă, iar companiile nepregătite pentru tranziția climatică pot pierde o parte semnificativă din profitabilitate în următoarele decenii
Aceasta este, de fapt, cea mai solidă concluzie a documentului.
Concluzie: un raport util, dar periculos dacă este citit superficial
Studiul WBCSD este valoros nu pentru că ar demonstra că piețele financiare „au rezolvat” problema sustenabilității, ci pentru că arată cât de nepregătite sunt încă să o facă.
Criticile apărute nu slăbesc raportul. Din contră, îl fac mai relevant – dacă este citit cu atenție.
Pentru liderii de companii, mesajul esențial este acesta:
Sustenabilitatea nu trebuie adoptată pentru că piețele o recompensează deja, ci pentru că piețele încă nu penalizează suficient lipsa ei.
Iar această perioadă de „orbire parțială” a piețelor este exact spațiul în care se construiesc avantajele competitive ale următorului deceniu.